ixtab

Dragilor, din motive enuntate mai demult la care adaug faptul ca in ultima perioada WeBlog-ul s-a miscat ca dricul, am decis sa imi fac bagajele si sa ma mut pe Wordpress.

 

Din pacate pseudonimul meu, cu care ma obisnuisem deja, e luat de un John Doe italian, care, pe deasupra, nici nu te lasa sa-i citesti blog-ul (maaare maaare risipa), asa ca am decis sa revin la cel vechi, si anume afreuda. Daca va intrebati de la ce vine, va dau un hint: musteste de psihanaliza. 

Asadar deci si prin urmare, noua mea casa se gaseste la http://afreuda.wordpress.com

 

Va astept cu prajiturele facute in casa si cu lapte cu cacao. Si, pentru rafinati am in dulap un vin de cea mai buna calitate.

Raspund cu mandrie primei lepse din cariera mea de blogger. Binevoitoarea care m-a inclus in ‘trenulet’ este rontziki.

 

Asadar sa incepem:

1. De cate ori te-ai ars in relatii sentimentale?

O singura data si bine. Am fost nebuna de iubire, si nici acum nu stiu daca am iubit de una singura sau a fost reciproc. De fapt… nici nu stiu sigur daca m-am ars. Dar o sa fac in asa fel incat sa aflu. Nu mai e mult

2. Crezi ca poti sa reusesti in viata de unul singur?

Depinde ce intelegi prin ‘reusita in viata’. La cum vad eu termenul asta, cred ca voi ‘reusi’ in doi. Problema e ca inca nu l-am gasit pe-al doilea..

3. Ai sedus vreodata?

Cu cea mai mare placere si cel mai intens devotament. Si vice versa.

4. Ai fost indragostit(a) de ideea de dragoste?

Da, de fiecare data cand ma indragostesc imi dau seama cat de misto e sa iubesti. Iti creste nivelul energetic, esti mai expansiv, mai fericit… perioadele in care am fsot indragostita sunt perioadele cele mai bune ale vietii mele.

5. Ai gasit reteta pentru o relatie stabila?

Hmmm…  cred ca fiecare relatie are reteta ei pentru a deveni stabila, si trebuie gasita impreuna, in cuplu, nu de unul singur.

 Luci@n, esti la rand

Va bag in seama cale de-o tigara. In urmatoarea luna nu cred ca o sa mai scriu despre carti si filme, ci o sa injur ca un birjar aici, pentru ca intru in sesiune. Va anunt din timp, ca sa stiti la ce sa va asteptati. Sa nu avem discutii. O sa ma frustrez ca trebuie sa muncesc 8 ore ziua si sa invat seara cand sunt atat de obosita… o sa ma frustreze tembelismele pe care o sa trebuiasca sa le invat, o sa ma frustreze examenele, mai ales daca pic vre-unul, sau daca nu o sa pot sa copiez sau mai stiu eu ce. Sesiunea trecuta a fost super ok, am copiat porceste si le-am luat pe toate fara sa misc un deget in timpul semestrului. Si nici semestrul asta nu am miscat, nici macar degetul mic de la piciorul stang. Asa ca imi urez succes in a trece ’si bacalaureatul asta’. Apoi licenta… si-am scapat si de asta.

 

Si-apoi ma pun pe economii frate. Economii la sange. O sa ma despart de prietenii mei taximetristii, si o sa ma imprietenesc cu cersetorii de la metrou, o sa spun pa vanzatorului din dorobanti cu care m-am imprietenit la toarta, care-mi vindea m&m si acuma imi vinde mere si mereu ma intreaba ce mai fac si o sa ma imprietenesc cu gagica de la buticul de cartier, unde e mai ieftin, o sa renunt la a-mi cumpara carti pentru care am un adevarat fetis si pe care pun gheara imediat ce plec cu bani la mine, chiar daca aia sunt banii mei pe toata saptamana…

 

Si uite-asa, usor usor mai storc din salariul meu pentru inca o sedinta pe saptamana, unde ma duc sa ‘dau ochii peste cap’ cum se exprima tipul asta.

 

Am terminat tigara, dar nu-i nimic, mai aprind una.

 

Da frate, nu mai incap in 45 de minute pe saptamana. Nu imi mai incap in piele de atatea asociatii libere cate-mi vin in minte in ultima vreme. Iar tipa asta la care ‘dau ochii peste cap’ e o tipa ordonata, clara, cu mintea organizata. Ea claseaza strict lucrurile. Imi spune: "sanatos este ca sexul sa fie sex, iar prietenia prietenie, cele doua nu se amesteca". Iar eu care in studentie faceam si sex si prietenie si dragoste…  uneori cu aceeasi persoana, alte ori cu persoane diferite…

 

Cred ca ar trebui sa ma opresc inainte sa va dezvalui  prea multe. vedeti de ce imi trebuie inca o sedinta? pentru ca imi vine sa spun, sa ‘vomit’ sa ’scuip’, sa dau afara. Dau pe dinafara. Cred ca cel mai bine ar fi sa ma duc la culcare. Sa vedem, in afara de a lua forma capului meu, perna mea ce are de spus?

 

no la revedere dar!

 

Asa ca o sa ma consolez vorbindu-va de o carte pe care tocmai am terminat-o, marca Irvin Yalom. Ei bine aceasta carte este o adunatura de rezumate, de notite pe care Yalom (in calitate de psihoterapeut) si Ginny (in calitate de pacienta) le scriu dupa fiecare sedinta de psihoterapie. Scrierea acestor rezumate face parte din intelegerea dintre ei, din contract, daca vreti.

 

Clar este o carte pentru voyeuri. Cred ca sunt destul de multi care isi pun intrebarea ‘ce se intampla de fapt intr-o psihoterapie?’, varianta sublimata de la ‘ce fac parintii in dormitor?’. Ei bine, aici este pusa psihoterapia pe tapet. Mai aveau putin si transcriau sedintele in sine. Dar poate ca asta nu ar fi avut atata efect. Pentru ca de fapt ceea ce aflam este cum au vazut fiecare dintre ei sedintele de psihoterapie, ceea ce , personal, mi se pare incomparabil mai valoros.

 

Exista dragii mei in lumea asta o prejudecata. Am intalnit-o la foarte multe persoane, spusa pe mai multe voci, ceea ce imi da de inteles ca aceasta prejudecata umbla libera. Ca sa nu va tin in suspans, prejudecata la care ma refer este aceea ca psihoterapeutului nu ii pasa de problemele tale. Vorba aia ‘el iti ia banii si la revedere’. Ei bine… degeaba vin eu, o voce sub pseudonim sa va spun ca nu este asa. Daca vreti sa va convingeti, spionati-l pe Yalom.

 

Veti fi facuti martorii framantarilor lui in legatura cu pacienta sa, a trairilor si a frustrarilor cand terapia nu merge, a unei sincere preocupari pentru binele pacientei, a insistentelor si a presiunilor pentru ca ea ’sa se schimbe’, adica sa evolueze, sa devina mai independenta, mai asertiva, mai libera in exprimarea emotiilor, sa capete mai mult respect de sine.

 

Vreti sa vedeti inca o data daramat mitul neutralitatii binevoitoare? Cititi-l pe Yalom. Acolo aflati ca, de fapt, cea mai importanta componenta a unei psihoterapii este relatia care se creaza intre pacient si psihoterapeut. O relatie profund umana, incarcata de afectivitate din ambele parti, care ia diferite forme si evolueaza pe diferite cai, si ii aduce pe cei doi la intalniri revelatorii si la insighturi profunde.

 

Aflati ca relatia terapeutica, chiar daca este asimetrica este formata din doi. Este un tango, cum se spunea mai deunazi pe Cafe Gradiva in care ambi protagonisti invata, se apropie si se departeaza unul de celalalt, invata impreuna si, intr-un final isi multumesc reciproc.

 

O recomand tuturor celor care au curiozitatea sa isi raspunda la intrebarea: "Ce inseamna de fapt o psihoterapie?"

Si pentru ca am ajuns la finalul acestui post, mi-am amintit dintr-o data ca maine-i musai sa muncesc. Din greu, sa anulez toata mireasma de azi. De menta adica. Dementa sunt eu ca ma gandesc la cai verzi pe pereti, la analisti si canapele in loc sa ma achit de obligatiile pe care le am. Asa ca… incurajati-ma sa muncesc, va rog din suflet, ca altfel ma ling pe bot si de analisti, si de carti, si de terapii, si de vise implinite.

 

Va sarut!

Nume mari: Nicolas Cage (in dublu exemplar, chiar), Tina Swindon, Meryl Streep, Chris Cooper si altii…

 

Filmul este o dubla poveste: relatia dintre Susan Orlean’s (Meryl Streep), o scriitoare talentata si John Laroche (Chris Cooper), un hot de orhidee, relatie din care iese o un roman despre… orhidee, si stradania scenaristului Charlie Kaufman (Nicolas Cage intr-un exemplar) de a scrie un scenariu pentru ecranizarea cartii.

 

Sincer, nu prea stiu ce sa va narez in legatura cu filmul asta. L-am vazut in trei transe, si la fiecare am simtit nevoia sa mai fac si altceva intre timp. Nu as putea spune ca m-a captivat foarte tare.

 

Hotul de orhidee este pe departe personajlul cel mai interesant dintre toate, grandoman si extravagant, indraznet si expert in orhidee. Nu-l intereseaza si nu-l intimideaza legea, este convins ca i se cuvine totul, si se considera cea mai despteapta persoana pe care o cunoaste. Pesemne, cred eu, ca nu cunostea prea multe persoane.

 

Scenaristul are un frate geaman (Nicolas Cage exemplarul 2), care are o viata mai buna decat a lui (cu exceptia faptului ca avea frecvente dureri de spate, dar nu am inteles cum se combina asta cu restul filmului) si care se apuca si el de scris scenarii. In antiteza cu chinul exemplarului 1, exemplarul 2 scrie cu multa usurinta un scenariu de thriller, cu un ucigas psihotic, scenariu care are un real succes.

 

Filmul are un punct culminant destul de intens, in contrast cu restul actiunii, care ne concentreaza atentia pe incapacitatea exemplarului  1 de a face un film bazat pe un roman despre orhidee.

 

7.9 este media laudelor de pe imdb. Eu nu ma pronunt. Nu m-am lamurit complet in privinta acestui film. Cred ca-l mai vad odata…

Celei care pleaca – Ion Minulescu

 

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată…

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe – călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete…

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Doamne, in sfarsit sunt acasa… Azi am trait cea mai ingrozitoare experienta din cariera mea de angajat ‘cu bagajul facut’. Nu, slava domnului, nu m-au concediat (inca  ). In schimb am iesit la restaurant cu totii. A fost parast… ii pardon, ziua de nastere a sefei.

 

Cum sa va spun… nu aveam chef deloc. Absolut deloc. M-au luat ca din oala, si m-au pus in cratita. M-am trezit dintr-o data ca sunt  fortata sa socializez cu colegii mei. Ca trebuie sa ma uit la ei, sa ma implic in conversatiile lor goale de continut si triviale, ca trebuie sa imi amintesc numele fiecaruia, si ca trebuie sa ma prefac ca sunt acolo cu ei, cu toate ca numai acolo nu-mi doream sa fiu.

 

Imi doream sa fiu la analista mea. Toata saptamana am visat la asta. Si, in general, nu imi perturba mai nimic reveria, decat cand doi trei colegi fumatori au ‘tupeul’ sa tabere peste mine la tigara. Si nici atunci, decat daca insista sa faca si cu mine conversatie. Se simte de la o posta cat e de fortata toata treaba… ma intreaba cu ton prefacut si cu expresie dezinteresata ‘cum merge proiectul’, iar eu raspund cu nerusinare ca merge ‘bine’, le povestesc protocolar si insipid cam cu ce m-am ocupat in ziua respectiva… daca ii vad ca inca ar mai astepta ceva sau se impotmoleste ‘discutia’ incep sa enumar problemele pe care le rezolv in momentul respectiv… in fine, vorbesc ca sa nu tac, ce mai tura vura. Pana cand am fericirea sa mi se termine tigara sa ma intorc la calculatorul meu si sa ma retrag iar in coconul meu schizoid.

 

Dar astazi… ei bine astazi… mare eveniment mare. Sa-mi dau cu ceva in cap, mergem la restaurant! M-am simtit intr-un hal de stinghereala cum m-am mai simtit la gradinita prin primele zile, cand nu intelegeam de unde provine harmalaia din jurul meu. Observam eu, ca un mic autist, ca provine cumva de la ceilalti copii, insa nu percepeam faptul ca ei fac ‘conversatie’, termen pe care nu il cunosteam la vremea respectiva. Asa ca, pentru a ma implica in atmosfera, am inceput sa scot si eu niste sunete la intamplare, de tipul ‘oo oo oo oo’…

 

Acum, mai adaptata fiind (dar nu cu mult) am adoptat strategia mea forte in astfel de situatii penibile: ascult si pun intrebari, bazandu-ma pe faptul dovedit si observat ca oamenilor le place sa se auda vorbind si sa fie incurajati in aceasta actiune datatoare de orgasme multiple. Ma interesa atat de putin ce aveau de spus incat cu greu puteam sa bolborosesc niste constructii insipide de genul: "si acum ce masina conduci?", "dar tu unde locuiai cu el?", "de cat timp lucrezi aici?", "cand ai ramas stirba?". Mint. Ultima intrebare i-am adresat-o unei colege (uratica saraca) doar in gand. Ii lipsea un dinte mititica. Un canin. Am presupuns ca i s-a intamplat cand a inceput sa roada osul de jucarie al cainelui.

 

 

Nu aveam ceas, si nici baterie la telefon, asa ca ma uitam din 5 in 3 minute la ceasul colegei de langa mine, pe care nici macar nu stiu cum o cheama. Este atat de invizibila in biroul ala, nu se ridica niciodata de pe scaun, si chiar si pe scaun are o pozitie de parca s-ar scuza ca exista…

Va marturisesc cu mana pe inima, de-abia asteptam sa scap de-acolo. Cand in sfarsit a batut de 6 jumate (adica ora la care plec de obicei de la serviciu) mi-am strans linistita catrafusele (pachetul de tigari si bricheta), mi-am anuntat politicos retragerea si am tulit-o. Cred ca aveam un zambet de usurare pe figura cand am iesit de-acolo, incat, daca ma intalneam cu cineva, ar fi zis ca sunt high.

 

Sincer, nu stiu ce se intampla cu mine, cand am devenit atat de antisociala, atat de dezinteresata, atat de neprietenoasa. Mai interesant mi s-a parut la ’spitalul de glumetzi’ decat in grupul asta de colegi insipizi, incolori si inodori.

Si, cel mai mult imi place de voi, dragi cititori, ca va vorbesc exact atunci cand imi doresc, si ma cititi numai cei care va regasiti in cuvintele mele. Asa amorfi si necunoscuti cum sunteti, sunteti mai aproape de mine decat indivizii obscuri cu care ma lovesc in coate.

Ma mira cum a ajuns minciuna sa se strecoare in vietile noastre, sa capete greutate, statut. Sa devina o manevra, o cale de manipulare, o strategie de a mentine relatii. Cat de simplu devine totul  cand oferi fara teama purul adevar. Onest, frust, palpabil, real. Cat de usor… este uluitor cat de multa libertate iti ofera sinceritatea.

Imi amintesc cand incercam sa imi mint parintii in copilarie. Pentru te miri ce chestie. Cat de complicat mi se parea, si cat de des esuam… dintr-un motiv destul de simplu. Nu ma pricepeam sa mint, efectiv imi uitam scenariul. Sau inventam unul atat de inconsistent incat ai mei se prindeau imediat. Si nu, nu imi masurau diametrul pupilei, nici rezistenta galvanica a pielii. Povestea mea mincinoasa pur si simplu nu statea in picioare. Nici pana azi nu am invatat sa mint, mi se pare dificil, mai ales pe termen lung.

 

Insa recunosc faptul ca uneori adevarul este mai greu de spus decat o minciuna. Pretexte exista, dintre care cel mai frecvent este acela ca vrei sa ‘menajezi’ persoana din fatza ta. Insa de ce ai sacrifica limpezimea unei situatii transformand-o intr-o incarligatura de nedescifrat de fantasme, de ambiguitati si de false piese de puzzle care se potrivesc numai pe dos?

 

La asta ma gandeam astazi in timp ce ma indreptam spre casa. Si, mi-am dat seama cat de mult apreciez oamenii care stiu sa ceara si sa ofere cu sinceritate si au potenta, asta e cuvantul, de a fi onesti.

Iacata ca vazui si filmul. Nu m-am putut abtine. Nu as putea sa ma laud ca a fost o inspiratie prea stralucita, mai ales la asa scurt timp dupa ce am citit cartea.

 

Ca mai toate ecranizarile, dezamageste. Lipsesc din el multe aspecte. Nu numai bucati importante din conversatiile personajelor, dar, ceea ce mi se pare esential, lipseste dialogul interior al lui Breuer. Toata lupta pe care o duce cu sine si cu cazul. Introspectia lui, acrobatiile mentale pe care le face ca sa gaseasca o solutie pentru a-l trata pe orgoliosul pacient fara ca acesta sa o stie… Clar, filmul a decartat mult, si, prin aceea a pierdut la fel de mult.

 

Altfel… cred ca daca nu l-as fi vazut la asa putin timp de la lectura, l-as fi gasit interesant. Insa imi aminteam prea bine cartea ca sa ma mai poata fascina scenele care se petreceau. Dialogurile intre personaje reproduc foarte fidel romanul. Presupun ca de-aia m-am trezit plictisindu-ma.

 

Punctul forte al acestui film, pe langa povestea care-i sta la baza, este Armand Assante, in rolul lui ‘Fritz’. Am facut cunostinta cu acest actor in California Dreamin’ si m-a sedus cu sobrietatea lui usor scremuta, cu un soi de ursuzenie dragalasa, un pic copilareasca, un pic militareasca…. Aici face un alt rol. Al celui care este intr-un permanent travaliu mental. Fervoarea ideilor, efervescenta discursului, vivacitatea mintii… toate astea se releva din plin in jocul ochilor si in limbajul corpului. Si, in plus, a corespuns imaginii pe mi-o creasem despre Nietzsche pe parcursul lecturii.

 

Ca sa nu o mai lungesc, filmul in sine, fara lectura, nu cred sa satisfaca prea multe gusturi. Ceea ce se vede si in scorul rusinos al imdb-istilor: 5.9.

Trecand incolo si incoace pe potecile infinite ale www-ului, am intalnit o
poveste frumoasa. Nu ma pot abtine sa nu o impartasesc cu voi, ca-mi sunteti dragi .

 

 

Ati vazut cu cata caldura, umanitate aproape, ii imbratisa ridicandu-se pe doua picioare? Unii oameni nu se bucura de atata insufletire nici cand isi intalnesc proprii copii dupa ani si ani de separare. Si iarasi, ce mi se pare notabil este ca ‘nevasta-sa’ ii impartaseste
blandetea, si ’socializeaza’ cu ei, in pofida faptului ca nu ii
cunostea. Dragostea pentru cineva este contagioasa in regnul animal?